imi place sa cred cateodata ca sunt fericita atunci cand nu sunt. ma simt bine in situatia asta impusa de mintea mea inca beata de soarele asta de primavara. alteori fericirea mea e transformata in opusuri dubioase din cauza unor lucruri aparent minore greu de rezolvat, usoare de descifrat.
patura din geam s'a prafuit... a trecut mult timp de cand n'a mai intrat cineva pe usa ca sa o poata face sa zboare aparent spre tavan in lumini si umbre sumbre si sunete indiscrete... si totusi intrii pe ea in fiecare zi. imi zambesti si parca imi spui sa nu cumva sa uit sa nu ma mai complac in situatiile altora. ne complacusem in situatia noastra. nu scapam de trecut pentru ca nu am putea scapa din bucati din noi. am ramane goi, falsi, tristi. lamentabili in ochii unui copil care inca poate vedea curcubeul...
evadez mereu si ma pierd in locu ala. inchid ochii sa pot trai acum. pun capul pe perna cu aceeasi ardoare cu care soarele rasare uneori. alteori nu o face iar capul meu ramane inert pe aparenta perna...
imi iau pensula si pictez un peisaj lipsit de culoare, rece si trist care se propaga in mine si se divide si imparte in doua lucruri distincte. aparent opuse, aparent asemanatoare, tot timpul aceleasi dar niciodata unul singur.
desenez peisaje imaginate de o minte prea bolnava data mie spre pastrare, prea maiestruos conceputa pentru a servi dispunerea vietii in cercuri concentrice. in prafuri de iluzii si regrete zdruncinate de rationalitatea unora care nu isi pot imagina viata cu putina nebunie. care nu pot vedea ambele parti pline ale paharului pe jumatate golit.
complicarea situatie imi revine mie. o modelez si ii dau alte intelesuri pentru mine. o retusez, o reconstruiesc, o daram, o lipesc la loc. grabesc viata pana in punctul in care ea incepe sa alerge pe langa mine, uit sa ascund butonul de pauza insa nu ma indur sa il apas. las totul sa se deruleze pana revine situatia mea in prim plan. care situatie? niciuna. toate. asta. cea de ieri. aia de acum doua saptamani...
