culoare, va rog!

simt cum viata mi se strecoara printre degete. incerc sa strang pumnul insa ea se incapataneaza si se prelinge usor lasand dare de sange care mai tarziu imi vor murdari covorul. nu mai am puterea necesara varstei mele. se spune ca atunci cand esti tanar suporti mai usor totul, ca nu ai probleme. insa numai noi stim cate probleme avem si cat de des ne confruntam cu ele. cat ne luptam incercand sa le rezolvam si cate sacrificam pentru scopul nostru. incep incet sa scriu o scrisoare insa inteleg ca nu are rost. nu o voi trimite niciodata. nu o vei vedea. nu vei stii nicicand ce ma apasa. nu vei vrea sa vezi cat ma doare si cat de gol e locul pe care il lasi de fiecare data cand faci sau zici ceva nepotrivit. poate ca exagerez. ca dramatizez totul pana la refuz. insa asa vad eu totul acum. e cam incetosat insa la un moment dat se va limpezi si ceata si voi vedea clar si limpede ce anume merge prost. care este motivul acestei continue intunecimi din inima mea. sper si voi incerca sa fac in asa fel incat sa nu fii tu cauza pentru care zilele mele au inceput sa nu mai aiba culoare. astept sa vina dumnezeul ala atotputernic si sa imi zica ca am uitat sa imi iau creioanele colorate de la magazin. ca fara ele voi vedea totul alb si negru. nu. nu are dreptate. eu sunt cainele care a vazut curcubeul, nu'i asa? sau asa credeam ca e. l'am mai vazut o data mai de mult. splendoarea lui m'a fascinat inca de atunci. acum insa l'am regasit si nu vreau sa'l aflu pierdut din nou.tin cu dintii si cu ce mi'a mai ramas din suflet de acea pata de culoare din viata mea. vreau sa stai langa mine ca in prima zi si sa'mi picuri din culoarea ta pe pleoape. cersesc lumina si culoarea ta. tu esti pentru mine. te'am dezghetat si ti'am redat forma. vreau sa incerci sa ma ajuti pe mine sa ma regasesc. te iubesc, prea putin spus, prea mult de descris, insa niciodata indeajuns ca sa exprime ce insemni si ce vei insemna intotdeauna pentru mine...

Strainul

Ce cauti tu, strainule in jumatatea mea de pat? Ce cauti in asternutul meu cel alb? De ce esti invelit cu patura care imi tine trupul cald in toiul iernii? De ce imparti perna mea rosie cu mine? Si mai ales ce cauti tu in inima mea?
Trebuie sa marturisesc ca te’ai strecurat ca un hot aici, in patul meu unde imi duc veacul, unde rad plangand cu gandurile mele neclare amestecate in fum. Ca o pisica meticulous te’ai strecurat intre cutele inimii mele si ai de gand sa ramai acolo hranindu’mi imensa nevoie de iubire.
Imi inchizi ochii inainte sa adorm si ma invelesti cand imi e frig. Ma linistesti cand plang in somn si ma mangai pentru a ma trezi.
Imi pui cafea in cana rosie, nu prea dulce dar nici amara. Si te uiti la mine cum sorb agale fumand inca o tigare si imi spui din nou sa le raresc, iar eu ma fac ca nu te’aud si taci privind cuminte’n jos si’astepti sa termin acel ness.
Ma iei de mana, ma ridici, imi iei parul din ochi, ma mangai si ma saruti usor spunandu’mi ca va fii bine.
Esti un strain cam necioplit, tu nu te’ai prezentat, insa inima mea stie adevaratul despre tine.
Esti strainul de pe scaunul din fata mea din metrou care imi zambeste timid, esti tipul de la coltul strazii care tot timpul asteapta cate un individ. Esti colegul meu de banca, esti al meu iubit. Esti tot ce mi’am dorit in viata. Esti pur si simplu infinit strainule.
Multe se pot spune despre tine dar e prea putin timp si nu indeajunsa rabdare. Pot spune ca eu te’am iubit si ca acum te iubesc inca o data. Voi spune incet ca te’am mintit ca eu te voi parasi, vei clipi si rade numai pentru a nu ma plictisi.
Vei fii surasul meu din fiecare dimineata tarzie lenevita in acelasi pat mototolit. Gura mea de aer atunci cand geamurile se inchid. Bataia inimii mele atunci cand ea va tacea pe veci. Ai fost si vei ramane pentru mine cel mai cunoscut strain. [Te iubesc!]

Despre tine...

si da, am cunoscut un tip... ehh. hai. il cunosc de ceva timp. si da. sunt cu el de ceva timp. nu e kiar genul de tip de kre o fata cu capul pe umeri sa se poata indragosti in halul in kre am faqto eu insa are partile lui bune kre contrasteaza puternic cu cele rele. da, e adevarat k ma mai minte, desi imi dau impresia k imi dau seama knd face asta ce pot spune? il iubesc. de ce? pentru ca pot. pentru ca in sfarsit am regasit acel ceva ce mie imi lipsea. un suflet cald da. sufletul meu era destul de inghetat in urma trecutului nu kiar placut pe care am fost obligata sa mi'l asum. insa acum pot spune ca sunt fericita. e unul din putinele motive pentru care ma trezesc dimineatza zambind si pentru care seara inainte sa adorm ma simt implinita. il visez uneori. nimic grav, nimic netratabil.are un mic defect insa. nu stie cum sa imi arate k ma iubeste. incerc, cu ignoranta mea oarba de fata care crede k le stie p toate, sa il ajut sa invete, intr'un fel sau altul. insa nu prea reusesc. observ de ceva timp anumite skimbari asupra carora nu ma pot hotara dak sunt in bine sau in rau insa greseala mea e deja facuta. de fapt nu e o greseala. poate multi care nu il cunosc ar spune k e cea mai mare greseala. insa am ajuns sa'l cunosc. nu mult. nu putin. moderat. si imi place ce gasesc. e genul de tip cu care, daca ar retusa doar putin comportamentul sau rebel, as putea fii foarte mult timp.am scris mult. insa nimic concret. imi place sa ma pierd in okii lui kiar si atunci cand nu ma priveste. imi place sa'i fur saruturi si ii voi fura in continuare pana cand va trebui sa ma bata sa ma opresc mi'a placut sa ma trezesc dimineata in bratele lui. si imi place sa il vad kt de des se poate. nu imi place insa k se comporta ca si cum nu'i pasa. sau poate kiar nu'i pasa. asta este. se mai intampla. mie mai des ca altora. insa mi se intampla, si imi pare bine. pentru ca il iubesc

Naluciri Sterpe

Gandurile mele ma definesc. Sunt incurcate si stranii iar uneori nu imi pot da seama daca sunt ale mele sau ale celor din jurul meu, adaptate situatiei in care ma aflu cateodata.
Nimeni nu poate parcurge drumul intortocheat si anevoios al gandirii mele, asa cum nimeni nu se poate uita in oglinda si vedea pe altcineva. Nu pot exista eu fara ganduri sau gandurile fara mine. Cateodata ma i'a groaza cand realizez cate ganduri si idei salasluiesc in intunecimea mintii unui om. Niciodata nu judeca un om dupa cum gandeste. Asta cred eu. Pentru ca uneori gandurile pot fi inselatoare. Pot fi concepute la suparare, sau la bucurie prea mare. Judeca un om dupa cum se comporta. Eu asta fac. Sau cel putin gandesc ca fac asa.
Acum ma gandesc. Gandesc ceea ce scriu cu toate ca am mintea goala. Incerc sa conturez o idee pe care o pierd printre randuri si nu o mai pot gasi. Eu vreau sa fac ceva anume, sa invat sa nu ma complac in situatia ta, sau a oricui. Sa fiu stapana pe propria'mi situatie chiar daca ea nici nu exista inca. Vrea sa creez o situatie favorabila mie, sa imi convina in halu in care nu voi mai avea ce sa comentez.
Dar perfectul nu exista. Exista idealurile oamenilor. Idealul tau, al meu, al parintiilor nostrii care vor copii silitori si cuminti, al prieteniilor ce ne inconjoara, al orasului in sine.
Cosmarul nostru e sa nu avem pe nimeni. Ne temem de aceasta si incercam tot felul de noi ipostaze in care sa ne inconjuram de oameni, de prieteni, de lucruri dragi. De fapt cosmarul nu este lipsa prietenilor, sau mai stiu eu ce alta idee preconceputa de vreun filosof prea ingamfat, ci ideea singuratatii.
Uneori nu conteaza cate persoane ai in jurul tau, nu conteaza cat de bine va intelegeti sau cat de bine va simtiti in compania voastra, daca nu se reuseste idealul de a umple golul acela apasator….

Dar…

ascultand o melodie in care se lamenteaza un cantaret jalnic despre ploaie sau ceva de genul, ma apuc sa scriu aceste randuri inviorata si impulsionata de intamplarile aduse de ultimile zile. pe zi ce trece simt cum ceva din mine se rupe, se ofileste si cade. si nu, nu creste alta. ramane un gol, pe care nimeni nu il va mai putea vreodata umple, oricat s'ar stradui si oricata iubire mi'ar indesa pe gat, ca unui bolnav care nu mai vrea sa'si i'a morfina. insa tind sa ma repet si sa ma contrazic singura pentru ca tu esti durerea mea, demonul ce ma bantuie de ceva timp, iar in acelasi timp imi esti si morfina, sufletul cald de langa sufletul meu... ultimul tren spre casa l'am pierdut de mult. nu are sens sa il astept pe cel de ora 5. vreau sa raman pe peron facand ce am facut toata viata si ce voi face si de acum incolo: sa astept. sa astept o zi in care totul va fi bine, va fi soare si cald, iar golul nu va mai fii sau va fii prea mic pentru a mai fi observat. astept sa vii si sa'mi arati ca gresesc neavand incredere in tine, astept sa'mi spui ca totul va fi pana la urma, bine. ca nu am dreptate cand iti spun ca nu iti pasa si ca nu ma mai vrei. dar stiu ca ma vrei. nu stiu daca iti pasa. dar stiu ca instinctul tau primar iti spune ca e bine aici langa mine si ca nu trebuie sa pleci. oare cat timp iti va mai dicta acel instinct aproape muribund acum, viata? ma vei parasi lasandu'ma cu demonii mei deocamdata alungati in intuneric? dar eu voi fi departe atunci. si nu voi mai avea timp de tine, nu voi mai avea timp sa'mi pese, fara motiv ma voi indragosti de primul apus de soare ce mi se va ivi in fata inca uda de lacrimi si te voi uita, insa vei incerca sa te intorci si imi vei spune ca nimic nu e unde ar trebui sa fie. imi vei spune ca locul meu e langa tine, iar eu te voi intreba de ce? iar imi vei raspunde ca nu stii. te vei uita la mine cu ochii tai verzi plini de pacate si imi vei sopti aproape surd ca nu trebuie sa ai motive sa te indragostesti si sa visezi. voi promite ca nu ma voi mai indragosti vreodata de un trup care sa nu stie sa'mi daruiasca lumina zilnica necesara pentru a'mi duce la bun sfarsit metamorfoza. inimile frante nu sunt de mine sau de tine. nu ne sta bine cu un gol in piept. nici mie, nici tie, cu toate ca atunci cand ma uit la tine, ma vad pe mine. vom trai in ziua de maine si vom uita de tot ce a fost si ce exista, lumea va fi doar o insecta care ne va enerva uneori dimineata cand din ceasca mea cea rosie ne vom bea cafeaua fumand tigarile pe jumatate stinse de aseara. ma voi uita la tine prin scrumul ce va cadea pe jos si iti voi zambi amar spunandu'ti ca nu te mai vreau. si vei pleca, si voi suferi, si va veni o vreme cand imi voi reaminti de tine si voi zambi din nou pentru ca trecutul nu ma va mai putea atinge...

Povestea isi gasi finalul

Lumina chioara din incaperea aceea o tulbura. Statea si se uita pe geamul cu zabrele care dadea spre acea gradina inflorita de trandafiri, florile preferate ale ei. Uneori voia sa plece din acea casa care inca ii bantuia serile de noiembrie. Se gandea ca nu va pleca niciodata de acolo, ca va fii mereu acceptata si primita in caldura acelei camere. Ca cel care ii mangaia obrazul dimineata va fii mereu aproape si ca nu va trebui sa invete sa respire pe cont propriu.

Chitara care ii insenina serile se afla chiar langa fotoliu. Se gandi sa o I'a si sa incerce din nou acea melodie care ii place atat de mult. De dincolo de usa se simtea mirosul de cafea. El nu era acasa. Nimeni nu era acolo. Doar ea impreuna cu amintirile ei care o bantuiau de ceva timp. Stia ca nu trebuia sa fie acolo, ca daca o prindea cineva, o putea pati rau de tot. Insa cheia aceea, copia cheii lui, statea pur si simplu pe masa in ziua ce trecuse, si se gandi sa treaca pe acolo. Nu se poate numi furt caci nu voia sa I'a nimic din casa. Voia decat sa mai simta putin pulsul acelor pereti. Sa vada zgarieturile de pe pereti pe care unghiile ei, atat de fragile, le lasau inainte sa se rupa pentru a mia oara. Sa vada acel scaun pe care statea de fiecare data cand se certau iar ea voia sa faca pe indiferenta stand si uitandu'se ironic la el. Insa toate astea erau acolo dar nu erau. Erau amintiri ce trebuiau facute sa dispara iar singurul mod prin care se gandi ca ar putea sa faca asta, ar fii sa revada acea camera plina de pacate. Voia sa treaca de mult peste ce se intamplase insa alungarea ei dintre acei pereti, atat de brusca, atat de rece, ii statu ca un cub de gheata pe inima tot acest timp, care nu voia sa se topeasca.

"acum voi pleca in sfarsit cu inima impacata" si dadu sa se ridice de pe scaun insa vazu ceva ce ii capta atentia: era esarfa ei pe care o uitase din graba prea mare intr'o dimineata, acolo. O lua incet si o baga in geanta. Pe masa lasa un trendafir negru, probabil acelasi pe care el la un moment dat I'l darui intr'o zi speciala, si pleca avand inima impacata. Stia ca de acum isi va putea continua viata, nemaigandindu'se la trecutul care o chinuise atat de mult. Era in sfarsit libera sa traiasca fara resentimente stiind ca ce a fost a fost frumos dar nu va mai putea fii. Nici nu mai voia sa mai fie ceva.

Pleca pe straduta unde odata o muscase un caine, si lua ultimul tren spre casa. Incepu sa ninga…