Gandurile mele ma definesc. Sunt incurcate si stranii iar uneori nu imi pot da seama daca sunt ale mele sau ale celor din jurul meu, adaptate situatiei in care ma aflu cateodata.
Nimeni nu poate parcurge drumul intortocheat si anevoios al gandirii mele, asa cum nimeni nu se poate uita in oglinda si vedea pe altcineva. Nu pot exista eu fara ganduri sau gandurile fara mine. Cateodata ma i'a groaza cand realizez cate ganduri si idei salasluiesc in intunecimea mintii unui om. Niciodata nu judeca un om dupa cum gandeste. Asta cred eu. Pentru ca uneori gandurile pot fi inselatoare. Pot fi concepute la suparare, sau la bucurie prea mare. Judeca un om dupa cum se comporta. Eu asta fac. Sau cel putin gandesc ca fac asa.
Acum ma gandesc. Gandesc ceea ce scriu cu toate ca am mintea goala. Incerc sa conturez o idee pe care o pierd printre randuri si nu o mai pot gasi. Eu vreau sa fac ceva anume, sa invat sa nu ma complac in situatia ta, sau a oricui. Sa fiu stapana pe propria'mi situatie chiar daca ea nici nu exista inca. Vrea sa creez o situatie favorabila mie, sa imi convina in halu in care nu voi mai avea ce sa comentez.
Dar perfectul nu exista. Exista idealurile oamenilor. Idealul tau, al meu, al parintiilor nostrii care vor copii silitori si cuminti, al prieteniilor ce ne inconjoara, al orasului in sine.
Cosmarul nostru e sa nu avem pe nimeni. Ne temem de aceasta si incercam tot felul de noi ipostaze in care sa ne inconjuram de oameni, de prieteni, de lucruri dragi. De fapt cosmarul nu este lipsa prietenilor, sau mai stiu eu ce alta idee preconceputa de vreun filosof prea ingamfat, ci ideea singuratatii.
Uneori nu conteaza cate persoane ai in jurul tau, nu conteaza cat de bine va intelegeti sau cat de bine va simtiti in compania voastra, daca nu se reuseste idealul de a umple golul acela apasator….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu