Dar…

ascultand o melodie in care se lamenteaza un cantaret jalnic despre ploaie sau ceva de genul, ma apuc sa scriu aceste randuri inviorata si impulsionata de intamplarile aduse de ultimile zile. pe zi ce trece simt cum ceva din mine se rupe, se ofileste si cade. si nu, nu creste alta. ramane un gol, pe care nimeni nu il va mai putea vreodata umple, oricat s'ar stradui si oricata iubire mi'ar indesa pe gat, ca unui bolnav care nu mai vrea sa'si i'a morfina. insa tind sa ma repet si sa ma contrazic singura pentru ca tu esti durerea mea, demonul ce ma bantuie de ceva timp, iar in acelasi timp imi esti si morfina, sufletul cald de langa sufletul meu... ultimul tren spre casa l'am pierdut de mult. nu are sens sa il astept pe cel de ora 5. vreau sa raman pe peron facand ce am facut toata viata si ce voi face si de acum incolo: sa astept. sa astept o zi in care totul va fi bine, va fi soare si cald, iar golul nu va mai fii sau va fii prea mic pentru a mai fi observat. astept sa vii si sa'mi arati ca gresesc neavand incredere in tine, astept sa'mi spui ca totul va fi pana la urma, bine. ca nu am dreptate cand iti spun ca nu iti pasa si ca nu ma mai vrei. dar stiu ca ma vrei. nu stiu daca iti pasa. dar stiu ca instinctul tau primar iti spune ca e bine aici langa mine si ca nu trebuie sa pleci. oare cat timp iti va mai dicta acel instinct aproape muribund acum, viata? ma vei parasi lasandu'ma cu demonii mei deocamdata alungati in intuneric? dar eu voi fi departe atunci. si nu voi mai avea timp de tine, nu voi mai avea timp sa'mi pese, fara motiv ma voi indragosti de primul apus de soare ce mi se va ivi in fata inca uda de lacrimi si te voi uita, insa vei incerca sa te intorci si imi vei spune ca nimic nu e unde ar trebui sa fie. imi vei spune ca locul meu e langa tine, iar eu te voi intreba de ce? iar imi vei raspunde ca nu stii. te vei uita la mine cu ochii tai verzi plini de pacate si imi vei sopti aproape surd ca nu trebuie sa ai motive sa te indragostesti si sa visezi. voi promite ca nu ma voi mai indragosti vreodata de un trup care sa nu stie sa'mi daruiasca lumina zilnica necesara pentru a'mi duce la bun sfarsit metamorfoza. inimile frante nu sunt de mine sau de tine. nu ne sta bine cu un gol in piept. nici mie, nici tie, cu toate ca atunci cand ma uit la tine, ma vad pe mine. vom trai in ziua de maine si vom uita de tot ce a fost si ce exista, lumea va fi doar o insecta care ne va enerva uneori dimineata cand din ceasca mea cea rosie ne vom bea cafeaua fumand tigarile pe jumatate stinse de aseara. ma voi uita la tine prin scrumul ce va cadea pe jos si iti voi zambi amar spunandu'ti ca nu te mai vreau. si vei pleca, si voi suferi, si va veni o vreme cand imi voi reaminti de tine si voi zambi din nou pentru ca trecutul nu ma va mai putea atinge...