Franturi de suflete

Franturi din acea carte ii reverberau in minte si acum. Incerca sa le alunge dar nu putea. Nu putea sa uite cat adevar graiau acele randuri. Erau niste randuri scrise de un autor care traise si murise cu mult inainte ca ea sa se nasca.
Privea in ochii tutror si putea vedea cine erau. Vedea cine voiau sa fie si cine au fost. Intotdeauna facea asta. Era un joc numai de ea stiut si cu care isi insenina diminetile triste pierdute in metrouri.
Cateodata dadea peste un om al carui suflet ii era un mister. Asa era acest pusti din dimineata aceea. Il privea. Ii privea ochii, fata, imbracamintea. Vedea cine este, cine voia sa fie si cine a ajuns. Dar nu ii vedea sufletul. Pentru ea sufletul unei persoane nu era deloc ceva necunoscut. Ea stia ca sufletul este ceva nemuritor. Dar oricat se chinuia sa priveasca in sufletul acestuia, nu reusea. Se lovea de un zambet si de o expresie de indiferenta.
Incepuse sa se intalneasca cu el zilnic, intamplator. In aceeasi statie de metrou, la aceeasi ora.
De fiecare data incerca sa vada, nu reusea. Devenise o obsesie pentru ea.
Intr'o dimineata calduroasa de iunie vazuse o stralucire nebuneasca in ochii acelui pusti. Vazuse raiul, iadul si pamantul, toate la un loc, intr'o singura persoana.
Vazuse ceea ce nu crezuse niciodata ca poate fii posibil... acel pusti cu care isi petrecea involuntar rasariturile pe sub asfalt nu mai avea suflet.