Supra-oameni sau oameni-visatori?

In acceptiunea lui Nietzsche supraomul este idealul. Corcitura de om cu animal poate fi capabila de a atinge perfectiunea. Ne transformam in animale la nivelul perceptiei. Uitam instant tot ce asimilam. In felul asta putem atinge fericirea.
Dar nu oare in modul asta ne depersonalizam? Nu amintirile si trecutul sunt cele care ne fac ceea ce suntem? Nu sunt ele cele care ne alcatuiesc personalitatea noastra de oameni?
Fara amintiri am fi niste ilustre fiinte in istoria galaxiei, umbland dezmetice pe acest pamant. Am deveni goi si superficiali. Am fi niste zombie lipsiti de sentimente, perceptii sau senzatii.
Eu nu vreau sa fiu supraom! Nu vreau sa fiu nici animal. Si nici om nu cred ca vreau sa mai fiu. Procesele de gandire sunt mult prea complexe pentru a putea fi incastrate in mintea mea mult prea libertina. Eu sunt supraomul meu. Sunt o visatoare. Ma agat de amintirile mele, uit ce vreau sa uit. Visez si colorez peretii in culori abstracte pentru propria’mi desfatare.
Sunt un om-visator obisnuit. Ma aseman cu oamenii. Respir, mananc, simt, cred, vreau. Dar visez mai mult decat un om. Sunt capabila sa’mi autoeduc mintea sa retina doar acele informatii care mi le consider vitale. Imi poti turna in cap zeci de amintiri, trairi ori emotii. Imi poti spune ce vrei, imi poti face ce vrei caci eu voi uita. Eu sunt un om-visator care uita.
Ma redefinesc cu fiecare gura de aer pe care o iau. Cu fiecare tigara pe care o termin, devin altcineva.
Si poti incerca sa ma schimbi. Dar mie mi’e bine asa. Dau delete la orice faza care nu’mi place. E tare’asa.
Si as putea sa iti spun ca sunt blocata aici, in starea mea lamentabila indoctrinata de altii inaintea voastra. Si ca nu ma pot debarasa de senzatia in care m’am complacut, o senzatie mizerabila. Dar as mintii. Pentru ca o ador, ma defineste. E cine sunt. Sunt cine ma vezi. Asta’s eu.