Tumult de vorbe

Si hai sa terminam odata cu toate palavragelile astea caci prostia asta ma omoara! Nestiinta asta stupida in care am fost afundata ma sufoca. Caraghioasa poate parea viata uneori. E ca un copil care se pune in fix in fata ta si ranjeste. Nu iti spune nimic, nu scoate niciun sunet. Sta si te priveste cum te chinui si pur si simplu rade. E absurd. Imi vine sa imi acopar urechile sa nu mai aud hohotele alea sinistre insa nu am cu ce! Calc peste cadavre in incercarea mea tampita de a restabili ordinea si pacea dar toti ulra si tipa si agonizeaza in strafundurile intunecatei mele vieti. Se zbat ca niste catelusi neajutorati. Insa ei nu stiu chinurile prin care sunt supusa eu! Nu cunosc senzatia ori sentimentul asta jalnic. E ca si cum lumea s’ar opri in loc iar eu as fi fortata sa merg inainte cotrar tuturor crezurilor si tuturor legilor fizicii!! Lupta este apriga si neincetata insa trebuie sa isi gaseasca finalul. Bataliile au fost multe. Nici nu mai conteaza daca voi castiga sau voi pierde. Vreau linistea aia de dupa furtuna. Vreau sa mi se astearna sa dorm si sa aud doar linistea. Sa o simt in fiecare por al fiintei mele, in fiecare fibra al sufletului meu de copil. Daca ar tacea toti asa cum o fac ei! Daca linistea ar fi atat de apasatoare de fiecare data, am inebuni cu totii dragilor. Nu ne’am mai putea considera filosofi sau muritori. Am fi niste simple fiinte oarbe in colosul de sunete disipate. Menirea fiecarui lucru e sa isi gaseasca locul in marele ansamblu. Insa mie imi lipsesc multe piese din puzzleul asta facut doar pana la jumatate. Ce ar trebuii sa fac? Sa desenez alte piese noi pentru a acoperi golurile? Nu domnilor, asta nu’i de mine! Voi rataci stinghera prin pustietatea mintii mele asteptand minunea regasirii acelor piese pierdute si atunci voi stii ca am castigat razboiul iar palavragelile se vor fi incheiat!

Despotic sentiment am in mine si mi l’am varsat aici cu varf si indesat! Randurile astea o merita!